Privită din perspectivă internaţională, asistenţa psihologică presupune abordarea familiei atât prin prisma relaţiilor parţiale mamă-copil
tată-copil
soţ-soţie; cât şi prin prisma familiei privită ca întreg.
Este firesc să fie aşa deoarece relaţiile deprind, se influenţează reciproc unele pe altele. O relaţie mamă-copil, de exemplu nu poate fi privită făcând abstracţie de relaţia soţ-soţie.
Scopul asistenţei psihologice (abordările recuperatorii) este ameliorarea nivelului de funcţionalitate şi interacţiune, ajutând cuplul să se cunoască mai bine ca unitate interpsihologică (interpersonală).
În acest scop terapia familială uzează de trei modele:
• modelul prevenţiei
• modelul crizei
• modelul recuperării.
1. Modelul prevenţiei se referă la profilaxia tulburărilor psihice şi psihosociale ale familiei.
Include
• consilierea premaritală
• planificarea familiei
• educaţia tinerilor pentru viaţa de familie.
2. Modelul crizei. În evoluţia ei familia parcurge mai multe stadii însoţite iminent de stresuri interne sau externe. Cele mai frecvente, privind din acest punct de vedere principal, sunt crize de dezvoltare.
Terapia în aceste situaţii trebuie să se axeze strict pe problema prezentă. Primul pas este reducerea tensiunii în familie fie prin mijloace psihologice, fie prin mijloace farmacologice.
3. Modelul recuperator:
1) modelul homeostazei
2) modelul izolării conflictului
3) modelul activist
4) modelul auto-observaţiei.
a) Modelul homeostaziei priveşte familia ca un sistem ce caută să-şi menţină echilibrul. Modelul de intervenţie în familia bolnavă are în primul rând în plan restabilirea balanţei, oferind familiei suportul psihologic cerut pentru a face faţă unor sarcini noi, realizând totodată un nivel diferit de adaptare.
b) Modelul rezolvării conflictului propune dezvoltarea liberă a interacţiunilor dintre membrii familiei, scopul fiind de a dezvolta abilităţi proprii de rezolvare a problemelor. Terapeutul diagnostichează relaţiile interpersonale, atribuie roluri participative active membrilor familiei implicaţi în conflict, instruindu-i în a face faţă conflictelor, dezvoltarea unor abilităţi observaţionale (ascuţirea simţului de observaţie şi disecţionarea acestuia în sensul dorit), dacă este cazul se va proceda la restructurări în organizarea familiei, modificând(schimbând) poziţiile indivizilor în raport cu ceilalţi.
c) Modelul activist se bazează pe încercarea de a schimba sistemul familial prin provocarea intenţionată a unei crize. Rolul terapeutului este de a ghida rezolvarea crizei artificiale pe care a introdus-o.
d) Modelul auto-observaţiei are o bază materială. Cum se procedeză? Prin tehnici audio-vizuale sau televiziune cu circuit închis; se înreghistrează diverse acţiuni libere, ce sunt apoi comentate cu întreaga familie (membrii implicaţi).
Modelele prezentate mai sus sunt modele generice.
În continuare vor fi descrise modelele specifice:
1. Modelul psihanalitic.
Se bazează pe conceperea unui sistem reciproc de sentimente conştiente sau inconştiente rezultate din experienţele familiale ale fiecăruia dintre soţi. Conflictul în familie; aşteptări puerile(de-a dreptul copilăreşti), nerealizate pe care unul dintre soţi sau chiar amândoi speră că celălalt le va onora. Latura care ne interesează este cea a relaţiei părinţi-copii, în care rolul de "părinţi" este asumat în mod necorespunzător ca urmare a fixaţiilor pe imaginea propriilor părinţi.
Mai sunt demne de luat aminte şi cazurile cuplurilor care sunt practic incapabile să ofere un model de identificare necesar evoluţiei copilului. În aceste cazuri copilul caută un al treilea personaj, căutări ce se soldează de multe ori cu rezultate negative. Au fost şi situaţii fericite, dar rare, copilul în derută fiind o pradă uşoară.
2. Modelul comportamental.
Comportamentele nedorite destructive sunt înlocuite cu altele ziditoare, eficiente.
Tehnici de lucru esenţiale în acest tip de terapie: stabilirea unui contract pentru modificarea comportamentului diferiţilor membrii ai familiei; utilizarea jocului de rol (tratat într-un alt material!) şi tehnica afirmării de sine, utilizarea procedeelor de comunicare verbală sau nonverbală, tehnici de autocontrol, autoîntărire, automodificare cognitivă; terapie prin imitarea modelelor (învăţare dirijată prin imitaţie).
Terapiile comportamentale se bazează pe utilizarea, reîntărirea şi reînvăţarea prin iniţiere (învăţare de la consilier, terapeut) în contextul relaţiilor interpersonale. Terapeutul funcţionează ca model şi personaj a cărui funcţie este de reîntăritor social, garantul contactelor suple, clare, ţinând cont de dorinţele fiecăruia.
3. Modelul tranzacţional.
Acesta se bazează pe analiza legăturilor şi tranzacţiunilor dintre soţi aşa cum se produc ele. Terapeutul stabileşte ipostaza în care subiectul acţionează în cuplu ca părinte, copil sau adult, ca stări diferite ale eului, asumate în diferite momente.
Terapeutul oferă cuplului un feed-back activ în legătură cu interacţiunile soţilor, aşa cum se dezvăluie ele.
Analiza tranzacţională beneficiază de tehnica terapiei în echipă: un cuplu cu doi psihoterapeuţi ale căror intervenţii merg pe linia activităţii comune în spaţuil familial (spaţiu tranzacţional).
4. Modelul teoriei sistemelor şi al comunicării.
Cuplul, în acest caz, este privit ca un sistem în echilibru, orice dezechilibru este considerat un disconfort stresant pentru parteneri.
Rolul terapeutului este de a mânui forţele de echilibrare din moment în moment, modificând orice stare de tensiune care apare. Interesantă şi fertilă este interpretarea dificultăţilor şi distorsiunilor ce apar în cadrul comunicării familiale (degeneratoare de dezechilibre şi tulburări de comportament).
Un rol deosebit de interesant îl are aici "dubla relaţie". Aceasta creează o distorsiune permanentă care nu ia sfârşit decât atunci când celor doi li se descifrează regulile jocului. De exemplu, un soţ bea pentru că soţia sa mereu îl ceartă, în timp ce soţia îl ceartă pentru că bea... . Regula jocului este copilăresc de simplă, dar câte cupluri nu se irosesc pentru că nu au ochi să vadă... .
5. Modelul edectic.
Constă în adecvarea procedeelor terapeutice la situaţia şi problematica particulară a familiei asistate.
Terapeutul în acest caz este pe rând, observator, participant activ, deschis sau observator pasiv, neutru al interacţiunii cuplului.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu