Zilele acestea am dorit sa scriu despre altceva insa discutiile cu unii frati de ai mei despre pacatul cu “voia” si o tema din 2 Ioan mi-au schimbat “macazul”. Asa ca m-am vazut “ispitit” sa ma inclin spre un paralism ioanic ce este ilustrat in 1 Ioan 2:1-2 si anume cel dintre pacatele lui “oricine” si jertfa lui Hristos pentru “intreaga” lume
“Copilasilor, va scriu aceste lucruri ca sa nu pacatuiti” . Unul din multele motive ale lui Ioan de a scrie a fost si cu scopul sfintirii. El scrie bisericii sa se impotriveasca pacatului. Eliberare noastra este o dovada clara ca pacatul in realitate poate fi evitat. Este posibil sa umblii in lumina si nu in intuneric. Eliberarea de pacat este o realitate care poate fi experimentata si practicata. Aceasta corespunde definitii pacatului in gindirea lui Ioan si anume ca pacatul este faliment iubirii aproapelui si a marturisiri lui Hristos. Astfel intentia sa a fost de a-si conduce cititorii spre o viata plina de dragoste ce se revarsa din Dumnezeul Triunic. In ciuda greutatii ce cade pe “pacat” nu este nimic care sa il defineasca ca pe ceva de natura morala in 1 Ioan. Pentru Ioan pacatul este refuzul iubirii. In gindirea lui Ioan orice moralizare a pacatului nu are nici un sens. Sunt doar doua optiuni: refuzul participarii in dragostea divina ori acceptarea acesteia cu bucurie si recunostiinta.
Toate ideiile teologice se rasfring intr-un singur punct: nepacatuind nu este o realizare morala. Ci mai degraba este o viata din belsug si de experimentare a participarii in dragostea divina. De asemeni trebuie sa mentionam ca a nu pacatui este usor – inseamna a lua pozitie si a spune DA dragotei infinite a lui Dumnezeu. Un om a lui Dumnezeu se ruga sa fie ascuns in dragostea divina si sa nu mai gaseasca drumul inapoi.
“Dar, daca cineva a pacatuit, avem la Tatal un Mijlocitor, pe Isus Hristos, Cel Neprihanit.” Ioan nu este naiv. El stie cit de adinc este “Nu-l” uman fata de Dumnezeu. Sclavitatea fata de pacat, perseverenta in el si irationalitatea noastra e molipsitoare. Traind in umbra infringeri pacatului de catre Isus ar trebui sa ne umple inimile de bucurie, insa fiinta noastra umana nu poate asimila intru totul acest noua si apocaliptica realitate. Sa ne indreptam ochii catre plinatatea lui Dumnezeu care este lumina si nu intuneric (1Ioan 1:5) nu este un exercitiu asa de simplu de facut. Daca Dumnezeu ne-a eliberat de plata pacatului la cruce si ne va elibera de prezenta pacatului la venirea Fiului Sau, in viata de zi cu zi El vrea sa ne elibereze de puterea pacatului. Prin cresterea omului dinauntru se diminueaza puterea omului “firesc” (Rom 7). Citi nu am pacatuit cu “voia”? Drumul sfintirii e un drum sinusoidal cu “suisuri”(marturisiri) si “caderi” (pacate). Asa ca pina la venirea Sa raman ramasitile vechii firi inca “vie”.
Dar in ciuda cunoasteri din plin a realitatii adincului “Nu-ului” uman fata de Dumnezeu, Ioan aminteste cititorilor sai de adincimea infinita a “Da-ului” divin fata de noi in Hristos. Chiar si in respingerea dragostei care este Dumnezeu, ea ramane. Hristos, omul petru ceilalti, este avocatul nostru in fata Tatalui. Nu ar trebui sa se inteleaga ca Hristos mijloceste in fata maniei la Dumnezeu pentru noi. Accentul afirmatiei lui Ioan nu se refera la faptul ca Hristos il opreste pe Dumnezeu din mania Lui negociind pentru noi, mai degraba accentul se refera la faptul ca Avocatul, ca Cel care ne sustine, este cu Tatal. Cel care ne iubeste este in prezenta plinatatii transcendentii tainice a lui Dumnezeu. In apropierea Sa fata de Tatal, fata de sursa si tinta tuturor lucrurilor este speranta noastra. Nici o alta autoritate nu poate fi mai inalta decit cea care este cu Tatal. Nu este nici o suveranitate care sa fie dincolo sau mai presus de Dumnezeu.
“ El este jertfa de ispasire pentru pacatele noastre; si nu numai pentru ale noastre, ci pentru ale intregii lumi” Isus nu este doar avocatul nostru ci potrivit lui Ioan El este de asemeni si jertfa pentru pacatele noastre. Ce inseamna acest lucru? Desigur nu un lucru simplu. La multi a dat dureri de cap aceasta afirmatie. Isus este o hilasmos (jertfa) potrivit acestui verset, insemnatatea acestei fraze nu este clara. Se pare ca are ceva legaturi cu ziua iudaica a Ispasirii (Evr. 2:17, 9:5). Orice ar insemna este clar un lucru: Isus este Cel care resolva problema pacatului nostru, refuzul iubirii ori a oricerei instrainari de Dragostea care este Dumnezeu. Iertarea pacatelor e vazuta ca o aruncare “inapoia” lui Dumnezeu (Isa.38:17). Toate incep cu Dumnezeu iar ce este in spatele Lui inseamana non-existenta. Pacatele noatre odata iertate lipsesc sa mai “existe”. De asemeni este crucial de subliniat in acest verset ca Isus estehilasmos pentru pacatele noastre, asa cum este si parakletos (unul care e chemat in ajutor sau sa fie de partea cuiva in nevoie) cu Tatal. Totusi sacrificiul lui Hristos constituie lucrul cel mai important, si acesta nu s-a intamplat “atunci”, ci e ceva care “este”. Realiatea lui Hristos fata de noi ca “jertfa” este o realitate prezenta, nu doar un eveniment trecut. Hristos este jertfa noastra. Ce ar insemna acest lucru?
Unul dintre cele mai relevante idei le-am gasit la Colin Gunton care spunea ca noi ar trebui sa ne gandim la propria viata triunitara a lui Dumnezeu in termenii sacrificiului. Dumnezeu triunic se intrupeaza in istoria sacrificului reciproc in care sacrificiul este prezentat ca dar. Aici sacrificiul nu trebuie inteles ca diminuirea unuia de dragul celuilalt. Ci mai degraba in istoria (econmia) divina este un act de completa autodaruire, o viata a absolutului ori un dar ek-static (o iesire din starea divina). Cind noi spunem ca Hristos este “jertfa ispasitoare” inseamna ca Hristos ne-a daruit dragostea infinita a daruirii reciproce divine in toata plinatatea ei. Noi suntem invitati in istoria “jertfirii” vietii Dumnezeirii triunice cu bucurie. De aceea Scripturile ne indeamna sa ne prezentam trupurile noastre ca pe niste jertfe vii de lauda (Ro. 12:1-3). Lauda sau doxologia este raspunsul potrivit fata de invitatia de a participa in dragostea lui Dumnezeu. Deoarece Hristos este jertfa noastra, deschiderea jertfitoare a Dumnezeului triunic de a imbratisa lumea, ar trebui sa ne determine si pe noi la o viata de jertfire. O viata doxologica trebuie sa fie centrata pe iubirea aproapelui (cum Ioan accentueaza) si pe marturisirea Domniei lui Isus.
Ioan vrea sa lase clar ca intelegerea trinitara ek-statica a sacrificului nu este doar pentru pacatele noastre ci pentru a lumii intregi. Viata trinitara a jertfirii este atit de plina de vitatlitate ca nu poate fi restrinsa doar la un anumit grup ci la intreaga omenire. Lumina straluceste in intuneric si intunericul nu poate sa o biruiasca(Ioan 1:5). Mai degraba lumina biruieste intunericul. Abundenta luminii si a dragostei care este Dumnezeul Triunic nu se poate termina in fata “Nu-ului” uman. Hristos e jertfa pentru intreaga omenire. Abundenta agape-lui divin nu Ii poate permite lui Isus sa fie decit pentru toata omenirea.
“Copilasilor, va scriu aceste lucruri ca sa nu pacatuiti” . Unul din multele motive ale lui Ioan de a scrie a fost si cu scopul sfintirii. El scrie bisericii sa se impotriveasca pacatului. Eliberare noastra este o dovada clara ca pacatul in realitate poate fi evitat. Este posibil sa umblii in lumina si nu in intuneric. Eliberarea de pacat este o realitate care poate fi experimentata si practicata. Aceasta corespunde definitii pacatului in gindirea lui Ioan si anume ca pacatul este faliment iubirii aproapelui si a marturisiri lui Hristos. Astfel intentia sa a fost de a-si conduce cititorii spre o viata plina de dragoste ce se revarsa din Dumnezeul Triunic. In ciuda greutatii ce cade pe “pacat” nu este nimic care sa il defineasca ca pe ceva de natura morala in 1 Ioan. Pentru Ioan pacatul este refuzul iubirii. In gindirea lui Ioan orice moralizare a pacatului nu are nici un sens. Sunt doar doua optiuni: refuzul participarii in dragostea divina ori acceptarea acesteia cu bucurie si recunostiinta.
Toate ideiile teologice se rasfring intr-un singur punct: nepacatuind nu este o realizare morala. Ci mai degraba este o viata din belsug si de experimentare a participarii in dragostea divina. De asemeni trebuie sa mentionam ca a nu pacatui este usor – inseamna a lua pozitie si a spune DA dragotei infinite a lui Dumnezeu. Un om a lui Dumnezeu se ruga sa fie ascuns in dragostea divina si sa nu mai gaseasca drumul inapoi.
“Dar, daca cineva a pacatuit, avem la Tatal un Mijlocitor, pe Isus Hristos, Cel Neprihanit.” Ioan nu este naiv. El stie cit de adinc este “Nu-l” uman fata de Dumnezeu. Sclavitatea fata de pacat, perseverenta in el si irationalitatea noastra e molipsitoare. Traind in umbra infringeri pacatului de catre Isus ar trebui sa ne umple inimile de bucurie, insa fiinta noastra umana nu poate asimila intru totul acest noua si apocaliptica realitate. Sa ne indreptam ochii catre plinatatea lui Dumnezeu care este lumina si nu intuneric (1Ioan 1:5) nu este un exercitiu asa de simplu de facut. Daca Dumnezeu ne-a eliberat de plata pacatului la cruce si ne va elibera de prezenta pacatului la venirea Fiului Sau, in viata de zi cu zi El vrea sa ne elibereze de puterea pacatului. Prin cresterea omului dinauntru se diminueaza puterea omului “firesc” (Rom 7). Citi nu am pacatuit cu “voia”? Drumul sfintirii e un drum sinusoidal cu “suisuri”(marturisiri) si “caderi” (pacate). Asa ca pina la venirea Sa raman ramasitile vechii firi inca “vie”.
Dar in ciuda cunoasteri din plin a realitatii adincului “Nu-ului” uman fata de Dumnezeu, Ioan aminteste cititorilor sai de adincimea infinita a “Da-ului” divin fata de noi in Hristos. Chiar si in respingerea dragostei care este Dumnezeu, ea ramane. Hristos, omul petru ceilalti, este avocatul nostru in fata Tatalui. Nu ar trebui sa se inteleaga ca Hristos mijloceste in fata maniei la Dumnezeu pentru noi. Accentul afirmatiei lui Ioan nu se refera la faptul ca Hristos il opreste pe Dumnezeu din mania Lui negociind pentru noi, mai degraba accentul se refera la faptul ca Avocatul, ca Cel care ne sustine, este cu Tatal. Cel care ne iubeste este in prezenta plinatatii transcendentii tainice a lui Dumnezeu. In apropierea Sa fata de Tatal, fata de sursa si tinta tuturor lucrurilor este speranta noastra. Nici o alta autoritate nu poate fi mai inalta decit cea care este cu Tatal. Nu este nici o suveranitate care sa fie dincolo sau mai presus de Dumnezeu.
“ El este jertfa de ispasire pentru pacatele noastre; si nu numai pentru ale noastre, ci pentru ale intregii lumi” Isus nu este doar avocatul nostru ci potrivit lui Ioan El este de asemeni si jertfa pentru pacatele noastre. Ce inseamna acest lucru? Desigur nu un lucru simplu. La multi a dat dureri de cap aceasta afirmatie. Isus este o hilasmos (jertfa) potrivit acestui verset, insemnatatea acestei fraze nu este clara. Se pare ca are ceva legaturi cu ziua iudaica a Ispasirii (Evr. 2:17, 9:5). Orice ar insemna este clar un lucru: Isus este Cel care resolva problema pacatului nostru, refuzul iubirii ori a oricerei instrainari de Dragostea care este Dumnezeu. Iertarea pacatelor e vazuta ca o aruncare “inapoia” lui Dumnezeu (Isa.38:17). Toate incep cu Dumnezeu iar ce este in spatele Lui inseamana non-existenta. Pacatele noatre odata iertate lipsesc sa mai “existe”. De asemeni este crucial de subliniat in acest verset ca Isus estehilasmos pentru pacatele noastre, asa cum este si parakletos (unul care e chemat in ajutor sau sa fie de partea cuiva in nevoie) cu Tatal. Totusi sacrificiul lui Hristos constituie lucrul cel mai important, si acesta nu s-a intamplat “atunci”, ci e ceva care “este”. Realiatea lui Hristos fata de noi ca “jertfa” este o realitate prezenta, nu doar un eveniment trecut. Hristos este jertfa noastra. Ce ar insemna acest lucru?
Unul dintre cele mai relevante idei le-am gasit la Colin Gunton care spunea ca noi ar trebui sa ne gandim la propria viata triunitara a lui Dumnezeu in termenii sacrificiului. Dumnezeu triunic se intrupeaza in istoria sacrificului reciproc in care sacrificiul este prezentat ca dar. Aici sacrificiul nu trebuie inteles ca diminuirea unuia de dragul celuilalt. Ci mai degraba in istoria (econmia) divina este un act de completa autodaruire, o viata a absolutului ori un dar ek-static (o iesire din starea divina). Cind noi spunem ca Hristos este “jertfa ispasitoare” inseamna ca Hristos ne-a daruit dragostea infinita a daruirii reciproce divine in toata plinatatea ei. Noi suntem invitati in istoria “jertfirii” vietii Dumnezeirii triunice cu bucurie. De aceea Scripturile ne indeamna sa ne prezentam trupurile noastre ca pe niste jertfe vii de lauda (Ro. 12:1-3). Lauda sau doxologia este raspunsul potrivit fata de invitatia de a participa in dragostea lui Dumnezeu. Deoarece Hristos este jertfa noastra, deschiderea jertfitoare a Dumnezeului triunic de a imbratisa lumea, ar trebui sa ne determine si pe noi la o viata de jertfire. O viata doxologica trebuie sa fie centrata pe iubirea aproapelui (cum Ioan accentueaza) si pe marturisirea Domniei lui Isus.
Ioan vrea sa lase clar ca intelegerea trinitara ek-statica a sacrificului nu este doar pentru pacatele noastre ci pentru a lumii intregi. Viata trinitara a jertfirii este atit de plina de vitatlitate ca nu poate fi restrinsa doar la un anumit grup ci la intreaga omenire. Lumina straluceste in intuneric si intunericul nu poate sa o biruiasca(Ioan 1:5). Mai degraba lumina biruieste intunericul. Abundenta luminii si a dragostei care este Dumnezeul Triunic nu se poate termina in fata “Nu-ului” uman. Hristos e jertfa pentru intreaga omenire. Abundenta agape-lui divin nu Ii poate permite lui Isus sa fie decit pentru toata omenirea.
de Emanuel Rusu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu