Cât de adevărat este Cuvântul Domnului! Cât de adevărat este acest verset in viețile noastre! Ca mai toată lumea, și noi ne-am făcut planuri. Planuri sa ne căsătorim, să ne gasim job-uri bune, să ne facem prieteni, să avem casa noastră, locul nostru și mai apoi să facem copii, să avem și familia noastră. Ne-am gândit și la partea spirituală… să-L slujim pe Domnul, să fim de ajutor acolo unde e nevoie. Și unele din aceste planuri s-au împlinit. Ne-am căsătorit, ne-am găsit servicii, ne-am făcut prieteni, L-am slujit pe El… ori de câte ori ne lăsau celelalte activități. Și, treptat, am ajuns la extraordinara descoperire că nu planurile noastre contează, deși Domnul ne lasă să mergem înainte pâna la un punct cu ele, ci voia Lui e ceea ce contează. Înțelegând și acceptând planul Lui în viețile noastre e ceea ce aduce împlinire. Sentimentele de neîmplinire care ne urmăreau adesea nu se datorau faptului că unele din visurile noastre nu s-au împlinit. Am înțeles că ele existau pentru că am piedut din vedere ceea ce e cu adevărat important: „nu voia noastră, Doamne, ci voia Ta”! Și am stat înaintea Lui să ne cercetăm, iar El, pentru ca doar asta dorește, o inimă sinceră și disponibilă să se supună voii Sale, ne-a arătat unde ne vrea. Dar chiar acolo, Doamne? Nu sunt oameni care au nevoie de tine și aici? Nu este destul de mare „ogorul” Tău și în România? Nu se poate să ne ducem la împlinire și planurile noastre și să facem și voia Ta? Să plecăm… prin credință?! Conflict interior, neliniște, întrebări… Dar, când te abandonezi voii Sale, pacea Lui, care întrece orice pricepere, îți inundă gândurile și inima și știi, dincolo de orice împotrivire, dincolo de orice obstacol, că poți totul în El, doar în El. Ușile se deschid, ceea ce era important în urmă cu doar puțin timp, iși pierde din strălucire și speranța reînvie. Pornești prin credință către țări îndepărtate, prin credință și cu Cineva alături, cu Cel care a promis că „nicidecum n-am să te las, cu niciun chip nu te voi părăsi” (Evrei 13:5b).
Pe scurt, aceste lucruri au precedat plecarea noastră în India. Și acum, la 3 săptămâni după sosirea noastră acasă, după aproximativ 6 luni petrecute acolo, nu putem spune decât „Doamne Dumnezeule, multe sunt minunile și planurile Tale pentru mine: nimeni nu se poate asemăna cu Tine. Aș vrea să le vestesc și să le trâmbițez, dar numărul lor este prea mare, ca să le povestesc”. (Psalmul 40:5). Îi mulțumim Lui că ne-a ajutat și ne-a ocrotit pe tot parcursul șederii noastre acolo. Îi mulțumim că am putut vedea și simți o mică parte din inima Lui pentru oamenii pierduți, care zac într-un întuneric de nedescris din India. Îi mulțumim că am putut să-L slujim, prin slujirea acelora care nu au pe nimeni să-i ajute. Doamne, dacă suntem ce suntem și dacă avem ce avem, nu e pentru că suntem mai buni ca ei, ci datorită harului Tău! Ajută-ne să fim ispravnici credincioși a ceea ce ne-ai încredințat! Ajută-ne să înțelegem inima Ta de Tată, care plânge pentru cei pe care I-ai creat și care sunt departe de Fața Ta!
Ne-am implicat în India, printre altele, într-o școala de alfabetizare pentru copiii săraci dintr-o suburbie a orașului în care am petrecut mare parte din timpul cât am stat acolo. Am fost uimiți și smeriți în același timp să vedem cât de bucuroși erau acești copii de cele mai neînsemnate lucruri, cum ar fi două caramele sau câteva creioane colorate pe care le primeau ca rasplată pentru strădania lor de a sta cuminți și de a învăța despre Jesu Masih (Domnul Isus). Am putea vorbi despre sărăcia de acolo, despre mizerie, despre căldura insuportabilă, despre miros, despre insecte, despre rozătoare și târâtoare. Ba chiar unii ar zice cât de multe am sacrificat să mergem acolo. Dar e ușor să sacrificăm chiar și aceste lucruri pentru o conștiință împăcată, dintr-un simț al datoriei, pentru o cauză nobilă. Însă mai greu sacrificăm dragostea noastră! Da, dragoste este ceea ce Dumnezeu vrea de la noi, și pe aceasta ne este atât de greu uneori să o oferim. Dumnezeu vrea să-i iubim, așa cum sunt ei, în starea lor, așa cum El ne-a iubit pe noi. Căci „chiar dacă mi-aș împărți toată averea pentru hrana săracilor, chiar dacă mi-aș da trupul să fie ars, și n-aș avea dragoste, nu-mi folosește la nimic”. (1 Corinteni 13:3).
Astfel dar, într-o vreme ca aceasta, în care „dragostea celor mai mulți se va răci”, să rugăm pe Domnul Slavei să toane din Dragostea Lui în inimile noastre, și haideți să nu trăim o viață nepăsătoare și nechibzuită, ci să fim siguri că înțelegem ce vrea Stăpânul de la fiecare! (vezi Efeseni 5:17).
M.Z.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu