Psihoterapia conflictelor (metode de reducere)

Multe cupluri care se prezintă la şedinţă de psihoterapie sunt atât de frustrate încât sunt incapabile să se concentreze pe ce este cu adevărat constructiv. Acest lucru se întâmplă mai ales atunci când partenerii au un conflict nerezolvat de dată recentă.

În aceste cazuri este necesară însuşirea unei tehnici de escaladare a conflictului: se procedează în aşa fel încât conflictul să nu ia proporţii.

Această tehnică acţionează atât în plan cognitiv, cât şi comportamental.
În plan cognitiv, partenerii sunt ajutaţi să înţeleagă gândurile şi sentimentele pe care le trăiesc în timpul conflictului, iar în plan comportamental ei trebuie să conştientizeze opţiunile comportamentale care pot opri escaladarea conflictului.

Tehnica implică două etape:

1.Demontarea (analizarea) conflictului implică explorarea intenţiilor şi impactului pa care îl are fiecare etapă a conflictului asupra partenerilor, cât şi clarificarea sentimentelor, gândurilor şi convingerilor fiecărui partener în fiecare fază a conflictului.

Terapeutul trebuie să fie atent să acorde ambilor soţi posibilitatea de a-şi exprima punctul de vedere asupra conflictului, gândurile şi sentimentele ce apar în etapa de analizare a conflictului.

2.Explicarea opţiunilor cognitive şi comportamentale ale fiecărui partener, în fiecare etapă a conflictului, opţiuni care pot contribui la escaladarea acestora.

Aceasta se poate realiza întrebând pe fiecare partener: "Care ar fi modul diferit în care ai putea gândi despre acţiunile partenerului tâu în momentul respectiv?" sau "Ce ai putea face în mod diferit pentru a împiedica lucrurile să se îmbunătăţească?"

Această abordare îi ajută pe soţi să-şi asume responsabilitatea propriilor acţiuni, să înceteze să-şi blameze partenerul şi, în acelaşi timp, le indică posibile căi de rezolvare a conflictului.

În timpul practicării tehnicii de escaladare a conflictelor, terapeutul poate identifica anumite teme de conflict specifice cuplului, cât şi unele modele specifice de escaladare a conflictelor.

Aceste modele disfuncţionale de interacţiune pot fi considerate o acţiune comună în care ambii parteneri cunosc paşii ce trebuie făcuţi.

Se pot exemplifica mai multe modele:

•Modelul solicitare-retragere: unul din parteneri solicită din ce în ce mai multă atenţie şi afecţiune de la partenerul său, care este mai rezervat. Cu cât primul solicită mai mult, cu atât celălalt are tendinţa de a se retrage mai mult.

•Modelul afiliere-independenţă: unul din parteneri pune un accent mai mare pe relaţia de cuplu, iar celălalt este concentrat mai mult pe activitatea profesională.

•Modelul afectivitate-raţionalitate: unul din parteneri(soţia, de obicei) este excesiv afectivă, în timp ce celălalt(soţul, de regulă) este raţional, nonemotiv şi logic. Chiar şi simpla identificare a modelelor de conflict este deosebit de utilă pentru cuplu.
În astfel de cazuri, simpla examinare a procesului conflictual este suficientă pentru eliminarea modelului distructiv de interacţiune.

Terapeutul trebuie să-i ajute pe parteneri să identifice semnele timpurii ale escaladării conflictului(activarea emoţională, acuzaţii verbale, abordarea unor domenii vulnerabile etc.)

Astfel, de pildă, unul din parteneri identifică semnele timpurii ale declanşării unui conflict:"mă simţeam tot mai încordat, am început să transpir şi mi-am dat seama că în curând voi exploda".

Când unul sau ambii parteneri identifică semnele de conflict, ei pot opri escaladarea acestuia prin redirecţionarea discuţiei.

Succesul psihoterapiei depinde în mare măsură de felul în care noile deprinderi de comportament achiziţionate în timpul şedinţelor de psihoterapie se vor generaliza în viaţa de zi cu zi.

Realizarea cu conştiinciozitate a sarcinilor ce trebuie realizate acasă(aşa zisele "teme pentru acasă").
În acelaşi timp, terapeutul trebuie să-i înveţe pe parteneri să aplice tot ceea ce învaţă la noile situaţii de viaţă.

După ce a lucrat la soluţionarea unei probleme, va trebui ca terapeutul să adreseze întrebarea:"În ce alte situaţii din viaţa dumneavoastră aţi mai putea aplica soluţia respectivă?"

Se poate da ca sarcină pentru acasă aplicarea unei anume tehnici în situaţii noi.

Terapeutul trebuie să-i ajute pe parteneri să devină proprii lor terapeuţi, ei realizând împreună şedinţe periodice de comunicare interpersonală în care să discute cât de bine merge relaţia lor.

În ciuda progreselor realizate, recăderile sunt foarte posibile, chiar inevitabile.

Pentru a le preveni este necesar ca terapeutul:

•să anticipeze şi să prevină acele situaţii sau comportamente care vor spori şansele de recădere;

•să furnizeze pacienţilor strategii care să-i ajute pe aceştia să-şi revină uşor după mici incidente, fapt ce previne o recădere serioasă;

•să se anticipeze evenimentele posibile stresante (naşterea unui copil, o criză financiară, o schimbare de serviciu sau de domiciliu etc.);

•identificarea şi minimalizarea punctelor nevralgice ale cuplului, a hiperactivităţii partenerilor (partenerii care nu se înţeleg sunt hiperactivi la fleacuri).

O altă sarcină a terapeutului este să identifice împreună cu partenerii semnele unei posibile căderi:

•evitarea rezolvării împreună a problemelor;

•reducerea numărului de activităţi plăcute realizate împreună;

•relaţia tinde să recapete un caracter static.